Deschiși permanent pentru cunoaștere!

Material realizat de muzeograf Oana-Georgeta Dinescu

Misiunea  Lucy și asteroizii troieni

Deși în fotografiile și informațiile de interes general cu care suntem familiarizați, sistemul nostru solar este unul destul de simplu, format din Soare,  8 planete principale, 5 planete pitice, sateliți naturali și două centuri de asteroizi, realitatea este mult mai complicată. Astfel, în jurul planetelor nu se află doar sateliții naturali pe care îi cunoaștem ci și alte fragmente de roci grupate în 5 zone (puncte Lagrange), stabile din punct de vedere gravitațional, de-a lungul unor orbite proprii în jurul planetei respective și  implicit în jurul Soarelui. Au fost descoperiți astfel de asteroizi în jurul planetelor Jupiter, Neptun, Uranus, Venus, Marte și chiar Pământ. Primul astfel de asteroid descoperit a fost denumit Ahile, asteroid plasat în preajma planetei Jupiter. După descoperirea mai multor astfel de asteroizi și denumirea lor după eroii războiului troian, aceștia au fost numiți asteroizi troieni.  Punctele lagrangiene (numite după Joseph-Louis Lagrange, care a identificat două dintre ele în 1772), sunt 5 centre gravitaționale situate între 2 corpuri cu masă mare (în acest caz Soarele și planeta Jupiter), în care forța de atracție combinată produce forța centripetă necesară unui al treilea corp pentru a se roti împreună cu ele, fără ca acesta să fie atras sau respins de planeta respectivă. Troienii, în număr de aproximativ 7000, grupați în 2 nuclee plasate înaintea și după planeta Jupiter (L4 și L5 în imagine), au forme neregulate, sunt compuși din roci alcătuite din carbon, acoperite de un strat de praf și probabil bogate în apă și alte substanțe volatile, sunt destul de greu de observat prin telescoapele de pe Pământ pentru că reflectă foarte puțină lumină solară. Cel mai mare asteroid este 624 Hektor, cu un diametru de 203 km. Pentru a afla mai multe informații despre aceste obiecte cerești, NASA a inițiat o misiune de explorare a acestor misterioși asteroizi, troienii lui Jupiter. Misiunea Lucy, misiune robotică de clasă Discovery, este programată pentru lansare anul acesta în octombrie și va observa între anii 2025 și 2033, șapte asteroizi diferiți: șase troieni și un asteroid din centura principală dintre planetele Marte și Jupiter.  Sonda, cu o lungime de 14 metri și panouri solare, fiecare cu un diametru de 7 metri, va fi dotată cu trei instrumente: un aparat de fotografiat performant, un spectrometru de imagistică optică în infraroșu și un spectrometru în infraroșu termic. Misiunea a preluat numele de la strămoșul uman fosilizat „Lucy” al cărui schelet a oferit o perspectivă unică asupra evoluției umanității. Deoarece sunt două teorii despre originea, modul de formare și vechimea acestor asteroizi, misiunea Lucy va lămuri aceste aspecte și va oferi noi informații despre originile planetare și formarea sistemului solar, prin clarificarea modului de formare al asteroizilor, de la începutul conturării Soarelui, al planetelor și al celorlalte componente ale sistemului solar.

Bibliografie:

https://www.nasa.gov/mission_pages/lucy/overview/index

https://www.facebook.com/groups/725101617668971/permalink/1669825559863234/

https://www.britannica.com/science/Trojan-asteroid

https://astronomy.com/magazine/news/2018/09/exploring-jupiters-trojan-asteroids

Deschiși permanent pentru cunoaștere!

Material realizat de muzeograf Alexandra Ciuche

Denumirea stelelor de-a lungul timpului

                 Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au dat nume unice celor mai strălucitoare stele de pe cerul nopții. Numele acestora provine din culturile greacă, latină și arabă, iar unele dintre ele sunt folosite și astăzi. De exemplu, numele stelei Betelgeuse din constelația Orion (Vânătorul), înseamnă „mâna lui Orion” în limba arabă.

Astronomia s-a dezvoltat de-a lungul secolelor și a fost nevoie de un sistem universal de catalogare, prin care cele mai strălucitoare stele erau cunoscute cu aceleași nume, indiferent de țara sau cultura din care proveneau astronomii. Primul catalog stelar numit Uranometria, care este încă folosit și astăzi, a fost introdus de Johann Bayer în anul 1603. Acesta a denumit stelele din fiecare constelație cu litere grecești, în ordinea strălucirii lor aparente, astfel încât cea mai strălucitoare stea dintr-o constelație (sunt și câteva excepții) era de obicei notată cu Alpha, a doua cea mai strălucitoare cu Beta și așa mai departe. De exemplu, cea mai strălucitoare stea din constelația Canis Major (Câinele Mare) este Alpha Canis Majoris (este utilizat genitivul denumirii constelației în limba latină), care este de asemenea denumită Sirius. Dar acest tip de denumire a întâmpinat dificultăți, de exemplu: cea mai strălucitoare stea din constelația Gemenii este Beta Geminorum (Pollux), în timp ce Alpha Geminorum (Castor) este doar a doua cea mai strălucitoare stea din constelație. La aproape 200 de ani de la introducerea catalogului  stelar a lui  Bayer a apărut un alt catalog renumit, cunoscut sub numele de numere Flamsteed, numit astfel  după primul astronom englez regal, John Flamsteed.  Acesta a propus ca fiecare stea care este vizibilă cu ochiul liber să primească o cifră, în ordine crescătoare de la vest la est (de exemplu: 61 Cygni).

Denumirea stelelor și a altor corpuri cerești este realizată în prezent, de către Uniunea Astronomică Internațională (UAI), o organizație profesională veche de 100 de ani, formată din peste 10.000 de astronomi din toată lumea. Multe dintre numele de stele existente în prezent au fost păstrate de pe vremea de dinainte ca UAI să fi existat.  Pentru că există atât de multe stele în univers, UAI folosește un sistem diferit pentru a denumi stelele noi. Majoritatea constau dintr-o abreviere care reprezintă fie tipul stelei, fie un catalog care oferă informații despre stea, urmat de un grup de simboluri. În ultimii ani, IAU a oficializat mai multe nume pentru stele în urma cererii venite din partea comunității astronomice de a implica și publicul în procesul de numire al stelelor. UAI a oficializat 14 nume de stele în concursul „Name ExoWorlds”, primind sugestii de la cluburile de știință și astronomie din întreaga lume. În 2016, IAU a aprobat 227 de nume de stele, având ca reper numele stelelor din antichitate.

Cer senin și multă sănătate!

Bibliografie:

1. https://www.space.com/57-stars-formation-classification-and-constellations.html
2. https://www.iau.org/public/themes/naming_stars/
3. https://www.astronomica.ro/denumirile-stelelor/

Deschiși permanent pentru cunoaștere!

Material realizat de muzeograf Alexandra Ciuche

Culoarea cerului pe planeta Marte

               Atmosfera planetei Marte conține mai mult de 95% dioxid de carbon, 3% azot și   mai puțin de 1% oxigen, fiind de 100 de ori mai subțire decât atmosfera planetei noastre. Pe Marte în loc de o atmosferă bogată în oxigen și azot, există o atmosferă subțire plină de praf fin. Culoarea cerului marțian se schimbă în funcție de condițiile meteorologice. Ar trebui să fie albastru spre negru atunci când nu sunt furtuni dar mult mai întunecat decât cerul pe Pământ deoarece atmosfera este foarte subțire. Deoarece atmosfera conține multe particule de praf, lumina albastră este absorbită, ceea ce înseamnă că lumina reflectată de particulele de praf este roșie. În cele mai multe zile din cauza prafului, culoarea cerului de pe Marte este galben-maroniu. Pe Pâmânt culoarea albastră este împrăștiată mai puternic decât celelalte culori, cum ar fi culoarea roșie. Pentru că lungimea de undă a culorii albastre este mai mică, culoarea albastră din spectrul luminii este mai sensibilă la moleculele din atmosfera terestră. Elementele din atmosferă împrăștie lumină albastră, motiv pentru care pe Pământ cerul este de culoare albastră. Dar la apus și la răsărit calea parcursă de lumina solară prin atmosferă este cea mai lungă, astfel, culorile care reușesc să ajungă mai ușor sunt roșul și portocaliul, în timp ce se pierde albastrul din cauza difuziei. Dar pe planeta Marte apusul și răsăritul sunt diferite deoarece acele particule de praf de dimensiuni micronice dau o strălucire albăstruie apusului și răsăritului.  Se poate observa acest lucru atunci când Soarele este aproape de orizont, restul cerului este galben până la portocaliu, întrucât lumina galbenă și roșie se împrăștie pe tot cerul în loc să fie absorbită. Strălucirea cu nuanțe albastre în jurul Soarelui apare și în timpul furtunilor de praf. Uneori cerul marțian la răsărit și apus capătă o culoare violet, se crede că  acest lucru se întamplă datorită împrăștierii luminii de către particule foarte mici de gheață de apă din nori. Deoarece Marte este mai departe de Soare decât Pământul, Soarele apare doar cu aproximativ două treimi din dimensiunea pe care o vedem când privim apusurile de Soare aici pe Pământ. Roverele si landerele trimise pe Marte de către NASA au fotografiat cerul planetei Marte, apusurile și rasăriturile. Planeta Marte are o culoarea unică a cerului care diferă atât de mult de la roșu-negru, până la negru-albăstrui.

Cer senin și multă sănătate!

Bibliografie

https://en.wikipedia.org/wiki/Astronomy_on_Mars#The_color_of_the_sky

https://www.iflscience.com/space/why-are-mars-sunsets-blue/

https://mars.nasa.gov/resources/8582/a-violet-martian-sky/

Cer albastru pe Marte

https://www.scientia.ro/blogul-scientiaro/1397

Pe scurt…

În data de 30.09.2014, Consiliul Judeţean Bacău a semnat cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, prin Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord-Est, Contractul de finanţare nr. 4715 pentru implementarea Proiectului „Restaurarea şi Valorificarea Durabilă a Patrimoniului Cultural-Observatorul Astronomic „Victor Anestin” Bacău, cod SMIS 13163, din fonduri ale Programului Operaţional Regional 2007-2013, Axa prioritară 5, Domeniul major de intervenţie 5.1.